O fetiță minunată se născuse într-o casă frumoasă, luminoasă, situată într-o grădină cu trandafiri.
Vă puteți imagina ce suflet frumos avea fetița, crescând tot printre aceste flori suave și parfumate!
Zi după zi, părinții ei o îngrijeau ca pe cea mai de preț comoară, și o învățat cum, la rândul ei, să îngrijească grădina de trandafiri.
Fiecare floare în parte avea nevoile ei și trebuia să primească atenției. Copila, împreună cu părinții, se ocupau de dimineață până seara cu treburile gospodăriei și întreținerea florilor.
(Să nu mă întrebați care era scopul acestei grădini, pentru că, încă, nu am aflat. Tot ce pot să promit este că, atunci când voi afla, să vă spun și vouă, dragii mei!)
Printre alte treburi, cum ar fi săpatul, îngrășământul ce trebuia pus, plivitul de buruieni, trandafirii trebuiau udați mai în fiecare zi pentru a rămâne proaspeți și catifelați.
Părinții au învățat-o pe copila lor să ia o găleată, una de mărime potrivită pentru puterile ei, să meargă la izvorul unui pârâu din apropiere, să ia apă și s-o aducă trandafirilor.
În fiecare zi făcea fetița mai multe drumuri la izvor și căra apa atât de dorită de florile ei dragi. Seara cădea ruptă de oboseală, dar mulțumită că grădina ei era frumoasă și parfumată ca nici o altă grădină.
Venise vara, soarele ardea tot mai mult și în fiecare zi părinții îi spuneau să se grăbească, să nu împrăștie nici un strop de apă, să vină cât de repede cu prețiosul ei lichid dătător de viață.
Dar izvorul abia mai făcea față, pârâiașul era aproape secat și copila abia mai putea aduce jumătate de găleată de apă.
Cu mare grijă și dragoste împărțea picăturile tuturor florilor însetate.
Apoi din nou alerga, să mai aducă pe fundul găleții câțiva stropi de viață.
Zi după zi, făcea același lucru și devenise tot mai obosită și mai tristă, gândindu-se că florile ei suferă de sete și ea nu poate să le ajute mai mult. Părinții chiar o mustrau uneori că nu muncește suficient și ea singură nu se putea ierta pentru asta.
Dar, într-o zi, tristă și necăjită fiind, nu mai avu puterea să ridice găleata din pârâiaș și adormi de oboseală pe mal. Se trezi după ceva vreme și văzu cum, în timpul ăsta, găleata i se umpluse.
O luă grăbită, dar și mai înzdrăvenită după odihnă, și le dărui florilor multașteptata hrană. Se simți mult mai bine dăruind din preaplinul pe care acum îl avea. Florile erau și ele mai vesele, copila se putea mișca mai ușor.
A doua zi merse la pârâu din nou. Se uita la firul subțire și înțelese că nu era nevoie să se grăbească sau să se teamă. Așa cum era, avea să-i umple găleata. Iar din găleata plină, chiar dacă avea să ajungă cu ceva timp mai târziu, va putea stropi din belșug toate florile care aveau nevoie de hrana ei prețioasă.
Graba ei de a se întoarce de multe ori cu găleata mai mult goală nu făcuse decât să-i consume energia, s-o obosească și să facă și florile să se ofilească. Iar părinții ei îi mai făceau și reproșuri.
Acum, când nu se mai grăbea, făcea un singur drum în loc de șapte, aducea chiar mai multă apă dar nu mai risipea timpul și energia.
Învățase lecția că are nevoie de răbdare, să-și umple întâi rezervorul propriu, apoi va putea oferi cu drag și celor aflați în nevoie. Fără să mai sufere și să mai fie frustrată. Doar cu bucurie și dragoste!
Bulgări de iubire 
Comentarii recente